Cristi Martin este actorul pe care lumea îl știe din celebra reclamă cu ”Halatul! Cât e halatul?” Dar Cristi Martin este mult mai mult decât simpaticul de la televizor. Este actorul care susține spectacole de teatru pe scenele din București și din țară, care predă cursuri de actorie și improvizație și care face parte din trupe de improvizatori numai bune de admirat și aplaudat. Și-a construit cariera ca actor independent și a făcut-o cu succes, dar talentul său nu s-a oprit aici. Sufletul său de artist a simțit nevoia să se exprime și altfel. Despre latura sa artistică mai puțin cunoscută publicului larg l-am invitat să povestească în acest interviu acordat pentru presscafe.ro: despre Cristi Martin, artistul plastic.
Presscafe: Publicul larg ştie că eşti actor. Celebra reclamă cu ”halatul” probabil ți-a adus o notorietate pe care spectacolele tale de improvizație, rolurile din filme, seriale tv și emisiuni de divertisment n-au reușit să ți-o aducă. Cu atât mai mult, sunt convinsă că mai ales la început, doar cei foarte apropiaţi ție au ştiut că tu mai ai un mare talent: acela de artist plastic. Cum a luat naştere această pasiune?
Cristi Martin: De fapt, înzestrarea asta pentru desen şi pictură mi-am manifestat-o prima dată de mic. Am desenat tot felul de personaje închipuite, dragoni, cai, mă rog, ce-mi plăcea mie când eram copil. Cam toată lumea din jurul meu se aştepta ca eu să merg la Arte Plastice, nu să fac actorie! Prin liceu, adică înainte de revoluţie, îmi desenam vestele de blugi cu pixul, am participat şi la competiţii şcolare, „promiteam”, cum se zicea atunci. O vreme, n-am mai desenat, am început să mă ocup de actorie, aşa că momentul în care am început să pictez pe sticlă, acum câţiva ani, a fost o revenire, de fapt.
Apropo de asta, te-ai mira, dar în şcoala generală aveam note foarte mici la desen, ba chiar profesorul a vrut să mă lase corigent, pentru că nu-mi făceam lucrările şi, ca să nu am corigență, m-a obligat să mă duc la Casa Pionierilor din sectorul 5 să mă înscriu la un curs de arte. Şi m-am dus, dar m-am înscris la sculptură!
Presscafe: Îţi aminteşti cum ai început? Care a fost primul obiect pictat de tine?
Cristi Martin: Da, îmi amintesc: când eram mic, am pictat uşa de la camera mea! Şi nu aşa, oricum, ci cu vopsea de mobilă, albastră! Pe urmă, au fost nişte cowboy şi indieni din plastic, pe care am vrut să-i colorez cum văzusem prin filme.
Apoi, prima pictură pe sticlă a fost o icoană pe care am făcut-o cadou cuiva din familie – era o reprezentare a Sfintei Parascheva.
Iar primele pahare pictate au fost în urmă cu câţiva ani, paharele de miri de care aveam nevoie când m-am căsătorit: am căutat prin magazine aşa ceva (auzisem pentru prima dată de astfel de pahare), nu ne-a plăcut nimic, aşa că am decis să le fac eu, să fie unice, pictate de mine şi să ne reprezinte pe noi. Ceea ce am şi făcut.
Presscafe: Ai fost mulţumit de ceea ce ieşea din mâinile tale?
Cristi Martin: Da, spre mirarea mea, da. Am şi corectat când ceva nu-mi plăcea, am tot refăcut, dar da, în general produsul final a fost pe placul meu de fiecare dată. Altfel, nici nu aş putea să le arăt altora şi cu atât mai puţin să lucrez şi comenzi primite.
Am dat şi chix, mi-amintesc că am vrut, la un moment dat, să lucrez două pahare inspirate din mitologia greacă, reprezentând răpirea Europei şi Leda şi lebăda. Dar n-au ieşit deloc cum voiam, din contră, era ceva care semăna cu ceea ce ne induce nouă vederea unei carpete cu Răpirea din Serai, aşa că le-am lăsat deoparte. Şi-am şi uitat de ele, că le-am lăsat cu vopseaua pe ele luni bune, după care m-am chinuit câteva ore să le curăţ – pentru că lucrez cu vopsele de calitate şi nu se curăță, dacă sunt păstrate cum trebuie.
Presscafe: Care au fost primii paşi spre perfecţionare?
Cristi Martin: Muncă multă. Studiile mi le-am făcut în acelaşi timp cu fosta mea soţie, care era studentă la Arte Plastice. Pentru că îmi plăcea enorm ce studia, am învăţat cot la cot cu ea, am ajutat-o să se pregătească pentru examene şi să-şi facă lucrările, aşa că pot să spun că am făcut şi eu facultatea, doar ca la distanţă!
După aceea, am citit mult singur, am văzut zeci de tutoriale, am furat meserie de la alţii, am întrebat artişti plastici, am lucrat sute de ore singur şi-am descoperit tehnici, detalii, chichiţe, am studiat tehnicile marilor artişti, contemporani sau nu – am muncit mult.
Presscafe: Ce investiţii materiale presupune această pasiune? Dar sufleteşti?
Cristi Martin: Investiţiile materiale sunt destul de mari, iar asta cred că o poate spune orice om care face artă plastică. Investiţiile sufleteşti sunt enorme. Fiindcă fără să pun suflet, nu-mi iese nimic cum vreau eu, nu se simte suflul de viaţă în lucrare.
Arta costă, asta e clar: costă vopselurile, care sunt de multe feluri, pentru fiecare tip de suport în parte – pentru sticlă, pentru pânză, pentru ţesături, pentru ceramică, apoi sunt cu uscare la cald sau la rece. Costă suporturile – pahare, farfurii, pânză, lemn, sticlă înrămată, costă mult pensulele şi altele. Costă foiţa de aur de 22 de carate, costă cristalele Swarovski pe care le aplic pe anumite lucrări.
(Şi) de aceea, lucrările artiştilor plastici costă şi nu pot fi vândute pe nimic, dar asta e doar partea materială. Pentru că, indiferent cum, dacă vreodată s-ar întâmpla să fiu în vreo situaţie nici nu ştiu cum, poate că mai degrabă aş renunţa la actorie, decât la arta plastică.
Presscafe: Ţi s-a întâmplat să te desprinzi cu greu de vreun obiect pictat de tine? Dacă da, spune-ne povestea lui!
Cristi Martin: Da, mi s-a întâmplat şi mie, ca, probabil, tuturor celor care pun suflet în ceea ce le iese din mână. Am lucrat, acum câţiva ani, un set de cupe din sticlă neagră, pentru vin, pe care am pictat nişte reproduceri în miniatură ale unor celebre tablouri de pictori impresionişti – Cezanne, Monet, van Gogh şi alţii. Am lucrat la ele mai mult de o lună, cu tehnici pe care mi le-am creat singur şi m-am străduit să nu fie doar nişte cópii. Au ieşit foarte frumoase, nu numai după părerea mea. De altminteri, aveau şi un preţ destul de mare şi nici nu voiam să le vând oricui, ci cuiva care să aprecieze arta şi să înţeleagă munca asta. Doar că, la un moment dat, am simţit să le dăruiesc unei foarte bune prietene de-ale noastre, care ne-a fost alături în multe momente complicate şi care, ştiam sigur, se va bucura de ele cu tot sufletul. Şi aşa a şi fost, aşa că, până la urmă, sunt fericit că au ajuns unde trebuia.
Presscafe: Cum alegi modelele pe care le pictezi? De unde îţi iei inspiraţia?
Cristi Martin: Nu ştiu să spun exact – pictez ce simt, dar şi ce-mi solicita cei care îmi comandă obiecte: mici întâmplări din viaţa lor, persoane dragi, animale de companie, locuri şi aşa mai departe.
Poate să mă inspire un loc sau o carte, sau o poveste, poate un film, un om sau o întâmplare.
Presscafe: Ţi s-a întâmplat să primeşti şi cereri neobişnuite de la clienţi? Adică să pictezi şi pe alte obiecte decât cele cu care erai obişnuit?
Cristi Martin: Pe alte obiecte, da, dar nu neobişnuite, ci doar pe care nu mai pictasem până atunci: adică pantofi, cizme şi rochii. Nu pictasem, dar când m-a întrebat cineva care-şi dorea o pereche de cizme pictate cu ceva special, legat de teatru, am zis că pot să încerc. A ieşit bine lucrarea, aşa că am început să mai fac şi pentru alţii, inclusiv poşete, ghetuţe, haine. Am lucrat poşete pictate pe mătase şi satin, unicate, evident, am personalizat rochii, pantaloni, fuste şi altele.
În schimb, am avut tot felul de solicitări haioase de a picta pe pahare, globuri sau căni: am avut o comandă în care mi s-a cerut să pictez, pe o cupă de sticlă neagră, persoana respectivă pe cal, jucând polo – era chiar unul dintre şeicii conducători ai Dubaiului –, apoi, pentru cineva care-şi cumpărase o casă deosebită în Bucureşti, am pictat casa din mai multe unghiuri, pe un set de pahare – era şi foarte spectaculoasă. Colegul meu de la Serviciul Român de Comedie de atunci, Mihai Bobonete, a vrut un set de pahare cu locurile unde a copilărit, o prietenă m-a rugat să-i pictez pe o geacă de piele imaginea sculpturii Himera văzduhului, de Dimitrie Paciurea.
Altcineva mi-a cerut să-i pictez un glob de Crăciun cu slană, brânză şi ceapă, iar pe fundal Vârful Caraiman! Am pictat căţei, pisici, motociclete, un prieten mi-a cerut să-i pictez pe un set de pahare scene de vânătoare, în care apărea şi căţeluşa cu care vâna şi care nu mai trăia, am pictat declaraţii de dragoste şi muulte altele.
A, uite, cineva m-a rugat să-i ilustrez în tehnica de inspiraţie klimtiana o poveste de dragoste – a fost prima dată când am abordat stilul lui Klimt, un stil care-mi place enorm. Am lucrat pentru cineva de la Londra un set de ceai, pe care am pictat istoria ceaiului.
De fapt, toate lucrările mele au o poveste în spate – chiar şi cele care par pur decorative.
Presscafe: Faptul că eşti actor te-a ajutat şi în arta plastică? Dar notorietatea câştigată ca actor te ajută?
Cristi Martin: Da, cu siguranţă că da. Cred că ele merg mână în mână, ţin de aceeaşi zonă a sufletului. Am anumite percepţii care vin din zona actoricească şi pe care mă pot baza atunci când trebuie să „prind” esenţa unor personaje, de pildă pe paharele pentru miri pe care le fac.
Iar faptul că mă ştie lumea ca actor este un avantaj, normal, pentru că, probabil, oamenii au mai multă încredere în mine şi în ce fac, poate că primesc cu plăcere lucrările mele şi pentru că pot să zică „aa, da, mă, ăsta-i ăla cu halatu!”
Presscafe: Dorinţa de a realiza şi altceva, adiacent meseriei tale de bază, are legătură cu statutul atât de fragil al actorului în România?
Cristi Martin: Pentru mine, de la început, a fost revenirea la pictură. Asta am simţit că trebuia să fac în acel moment. Într-adevăr, statutul actorului în România este unul deosebit de fragil, cum ai spus, mai ales dacă lucrezi independent, ca mine, dar dacă ar fi fost vorba să mă reprofilez ca să fac mulţi bani, poate ar fi trebuit să mă apuc de imobiliare, sau de contabilitate, sau de afaceri de vreun fel. Doar că eu sunt artist, actoria e marea mea iubire, în timp ce arta plastică e prima mea iubire. Şi trăiesc într-un concubinaj perfect cu amândouă.
Presscafe: Dacă nu ai fi făcut asta, ce altceva crezi că ai fi putut să faci sau ţi-ar fi plăcut?
Cristi Martin: Habar n-am… poate mi-ar fi plăcut să fiu arheolog, e ceva ce mă pasionează. Îţi dai seama, aş fi putut să fiu un Indiana Jones cu burtă! Sau mi-ar fi plăcut să vând artă, să organizez expoziţii.
Ştii, sunt zodia Gemeni, iar la ăştia există două tipuri: unii care fac bani şi alţii care fac artă. Mie tare mi-ar plăcea să le combin pe amândouă!
Presscafe: Dintre toate lucrările tale, există vreuna de care eşti mai mândru şi pe care o consideri reprezentativă stilului tău?
Cristi Martin: Poate sună a lipsă de modestie, dar sunt mândru de toate şi le iubesc pe toate. Sunt părţi din mine în toate, oricât de mici ar fi lucrările, le tratez pe toate cu aceeaşi importanţă şi mă bucur ca un copil de fiecare – şi când o lucrez, şi când am terminat-o.
Presscafe: Ai pictat şi pentru tine? Adică ai simţit nevoia să pictezi un obiect ca să-l păstrezi acasă sau pictezi obiecte doar pentru ceilalţi?
Cristi Martin: Când nu e vorba de comenzi, pictez numai pentru mine, pentru sufletul meu şi nu le lucrez în primul rând pentru ideea de a vinde lucrarea, ci pentru că aşa simt, să pun pe sticlă sau pânză o stare, o idee, o imagine. Pictura mă relaxează şi mă scoate din micile stări de anxietate. Deşi înjur mult când pictez, sunt foarte coleric când sunt doar eu cu mine – probabil că aşa elimin energia negativă.
Dar chiar şi atunci când pictez pentru alţii, la comandă, pictez ca şi cum aş lucra tot pentru mine, lucrările alea sunt tot parte din mine, chiar dacă se duc la alţii. Ideea e să se bucure de ele, deci trebuie să aibă suflet.
Da, avem în casă lucrări pe care nici nu le-am postat pe Facebook, de exemplu, sunt doar ale noastre, de suflet, sunt intime – fără să ne gândim la cine ştie ce.
Presscafe: Ce te vezi pictând sau făcând peste 10 ani, de exemplu?
Cristi Martin: Mă văd undeva în Toscana sau pe Coasta Amalfitana, locuind într-o vilă sau un mic palazzo, unde pictez, savurez cappuccino cu soţia şi mă uit la peisajele acelea superbe.
Şi îmi doresc să mă ţină ochii, ca să pot picta.