De astăzi vom începe seria poveștilor de viață, experiențe trăite de studenți, despre studenți, din facultate sau perioada facultății. Ne-am gândit că fiecare dintre noi avem povești ce merită spuse și fiecare simte nevoia să se descarce, la un moment dat. Amuzante, triste, hilare sau neplăcute, poveștile voastre merită să fie cunoscute de publicul larg, așa că vă învit să ne asaltați cu anecdotele voastre! Așadar, în fiecare vineri vom posta câte o „pățanie” de-a voastră. Cititori, sper că stați comfortabil în scaune, că oamenii ăștia au ce povesti!
Astăzi vom asculta povestea Alexandrei, o tânără speranță în vârstă de 20 de ani, studentă în anul II la Universitatea București.
Era undeva prin august când ne-am hotărât să facem ceva „altfel” pentru ziua prietenei mele cele mai bune. Eram iniţial 7 fete, dintre care n-o cunoşteam decât pe ea, dispuse să facem o nebunie. Am plecat de la ideea de „hicking”, o plecare pe munte, chill, cu bocanci, rucsacuri în spate şi mult chef de mers, dar am ajuns la ideea de „hitchhiking” (autostop, pe româneşte), o nebunie pe care nu o mai făcusem până atunci. Zic nebunie nu pentru că ar fi o nebunie în lume, ci pentru că e destul de dificil să faci asta din România.
Am început prin a ne documenta, a citi tips&tricksuri pentru că ne doream să fim totusi safe, indiferent de cât de mult ne ieşeam din zona noastră de confort. Am stabilit şi că nu suntem dispuse să dăm bani pe cazare şi ca e mişto să încercăm şi Couchsurfing (o platformă în care poţi găsi un loc în care să stai cu localnici, gen Airbnb, însă moca).
Destinaţia noastră era Budapesta şi, de ce nu, Viena. Astfel, am aflat că cel mai sigur loc de plecare ar fi Arad. Sinceră să fiu, biletul de tren până în Arad (55 de lei) a fost cea mai scumpă chestie pe care am dat bani în toată călătoria asta.
Cu cât ideea se dezvolta mai tare în capul nostru, cu atât persoanele se împuţinau. Am rămas din tot grupul doar 3 fete, căutând aventură, doar cu un rucsac în spate şi câte o borsetă pentru bani şi telefon. Pe 20 septembrie am plecat, cu 4 milioane în buzunar şi fără nicio aşteptare pentru ce urma să ni se întâmple.
Dumul până la Arad costă mai mult decât dacă ai merge în Budapesta
Am ajuns în Arad în jur de 5 dimineaţa, după un drum cu trenul de 12 ore. Ne-am plimbam, am făcut poze şi am mâncat de la patiserii pentru că nu voiam să cheltuim mult.
După ce ne-am învărtit fără ţintă, timp de 4 ore în superbul Arad, ne-am îndreptat către cea mai vestică ieşire din oraş, cea spre Nădlac. Ştiam noi ceva despre faptul că ne trebuia o plăcuţă cu numele localității și despre cum cea mai bună poziţionare pentru hitchhiking ar fi lângă o benzinărie.
Zis şi făcut. N-au trecut nici 15 minute şi deja a oprit un bărbat la vreo 30 de ani, care avea treabă în Ungaria, dar nu chiar în Budapesta. Ne-a plimbat prin Ungaria, am ajuns la o fabrică, la vreo oră de Budapesta, unde toată lumea vorbea maghiară şi eram cu totul înconjurate de saci de nisip. A fost o imagine foarte creepy, mai ales că habar n-aveam unde suntem, nu ne aştepta nimeni în Budapesta şi cei de acasă ştiau că trebuia să plecăm cu trenul.
Într-un final ne-a dus la prima staţie de metrou din Budapesta, ne-a dat o apă la 2L şi ne-a urat tot succesul din lume cu aventura noastră. Oameni de treabă în Arad.
Drumul ca drumul, dar unde stăm?!
A doua cea mai mare temere a noastră a fost cazarea. Hotărâte să stăm cu Couchsurfing, fiecare avea câte un localnic dornic să ne primească, dar toţi ni se păreau dintr-un punct de vedere dubioşi. Până într-un final, când l-am găsit. Era un român găsit pe platformă, doar de 2 săptămâni venit în Budapesta, care căuta ceva companie.
Tot pe Couchsurfing, ne-am găsit şi ghidul cu care ne-am văzut a doua zi. Un maghiar la vreo 40 de ani, care voia doar să-şi perfecţioneze engleza şi să îşi prezinte oraşul. L-aş recomanda în orice moment pentru că prin el am descoperit unele dintre cele mai cunoscute legende ale oraşului, langoşi calzi cu brânză şi ceapă şi unul dintre cele mai mişto localuri ale lor, mai underground, cu bere şi narghilea ieftine şi muzică incredibil de bună.
Două zile şi nopţi aglomerate acum cu amintiri geniale, de locuri, oameni, cluburi, băutură şi râsete. Asta este cea mai scurtă sinteză a plecării noastre. Dar nouă nu ne-a fost suficient. Am vrut o a treia zi, propusă de gazda noastră super primitoare: o mică excursie în Viena.
Am plecat la ora 6 seara din Budapesta cu maşina lui şi nu ne-a scos din 200/h şi din muzică bună dată blană. Până la 8 deja ajunsesem în Viena, unde inchiriase el un apartament relativ central. Am plecat să explorăm oraşul pe jos, am schimbat vreo 3 cluburi şi am un blur imens când încerc să-mi amintesc cum am ajuns înapoi la cazare.
Singura problemă în legătură cu nopţile în care petreci mişto sunt dimineţile târzii. Astfel, a doua zi ne-am trezit mult prea târziu, am vizitat Schoenbrunn pe grabă (ne-a luat vreo 3 ore, e imens) şi am plecat inapoi spre Budapesta.
Frumos în Budapesta, dar cum ne întoarcem acasă?
Era aceeaşi zi în care noi le spuseserăm tuturor că ne întoarcem. Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte niciodată cu cea din tărg, am ajuns abia la 6 în locul de unde făceam autostopul înapoi spre casă. După o oră ne-am pierdut răbdarea şi ne-am apucat să căutăm rute pe Blabla Car. Zis şi găsit. Trei locuri spre Oradea la ora 9, tot ce ne puteam dori.
Dar când să ne rezervăm locurile, am descoperit că a treia noastră companioană dispăruse să caute o maşină spre Szeged, pe care o şi găsise. Am renunţat la ruta plătită de pe BlaBla şi ne-am urcat în maşina doamnei. O doamnă scriitoare, comunicativă, care se mira că excursia noastră nebună şi low-cost a ieșit atât de bine. Totuşi, am ajuns la ieşirea greşită spre România, cea spre Timişoara, nu dinspre Arad, cum voiam.
Şi ne-am trezit lângă o benzinărie, în Szeged, legitimate de doi politişti care nu ştiau engleză deloc, dar se descurcau cu româna. Ne-au zis să rămânem pe lângă ei pentru că au considerat că e periculos. Curând, turele s-au schimbat şi ne-am trezit cu o nouă maşină de poliţie lângă noi. În gândul nostru nu era decât ideea că ne vom petrece noaptea într-o secţie de poliţie, întrucât din câte ştiam, era ilegal hitchickingul acolo.
Totuşi, nu. Unul dintre poliţişti, când ne-a auzit povestea, şi-a scos bastonul reflectorizant şi a oprit prima maşină de Timişoara care a trecut. Doi bărbaţi pe la vreo 50 de ani, care vorbeau jumate română, jumate maghiară şi beau bere la doză pe locurile din faţă ale maşinii.
Dubios de interesaţi de excursia noastră, de modalitatea şi banii cu care urma să ne intoarcem acasă, noi am tăcut aproape tot drumul. Probabil adrenalina trecuse deja la starea de paranoia. Nu mergeau în Timişoara, dar măcar ne-au trecut graniţa.
Ne-am trezit în Sânnicolau Mare. E okay dacă nu ştii unde e, nici noi nu ştiam. Tot ce ştiam era că primul tren spre Timişoara pleca la 5 dimineaţa de luni până sâmbată. Era duminică. Ne-am oprit la un bar lângă gară, unde am mâncat cea mai binecuvântată masă de până atunci. Era aproape 12 noaptea, iar noi nu mai mâncaserăm de ziua trecută.
Neştiind ce să facem, ştiam doar că trebuie să ajungem într-o localitate cu o gara funcţională. Aşa că ne-am luat rucsacurile în spate şi am ieşit în faţa localului la un nou episod din „ia-mă nene!”. După două maşini cu oameni beţi şi propuneri nu prea decente, au oprit doi tineri, la vreo 20 şi ceva de ani, care ne-au dus până la gara din Timişoara.
Bine te-am găsit, România!
Spre surprinderea noastră, la bilete era o tipă care ne-a trimis în fugă la ultimul tren care pleca spre Arad. Fără bilet, cu un naş de treabă în tren, am ajuns în mult-doritul Arad cu doar 5 lei de persoană.
De acolo mai rămânea doar să aşteptam câteva ore pentru a pleca spre Bucureşti. Cele două prietene ale mele au adormit în gară, iar eu am rămas să păzesc bagajele. Nu-ti poţi închipui cât am iubit clipa când m-am aşezat în CFR-ul nostru obosit. Măcar era al nostru, eram pe pământ românesc și plătisem pentru el.
Până la 6 după-amiaza ziua următoare eram deja în Bucureşti, hămesită, obosită, mult ieşită din zona mea de confort, cu 4 autostopuri făcute în toată viaţa mea, prima experienţă cu Coachsurfing şi cu amintiri formate pe care n-o să le uit toată viaţa. Frumoase şi neregretate nici în ziua de azi.
Alexandra, 20 ani, studentă.
Așa arată povestea Alexandrei, curajoasa noastră fată care a vrut să împartă cu noi experiența ei și prima care deschide rubrica de Povești a Presscafe-ului. Povestea ta poate fi și povestea mea, a noastră, a tuturor. Nu ezita să ne scrii pe contact@presscafe.ro dacă vrei să share-uiești cu noi întâmplările tale! Abia așteptăm să citim și să ne bucurăm împreună de ele! Vei putea citi povestea scrisă de tine într-o vineri pe pagina noastră și o vei putea reciti și arăta tuturor prietenilor tăi oricând vei vrea pentru că aceasta va apărea la rubrica POVEȘTI.
Spor la scris! Îndrăznește și tu!