Alexandru Butnariu este omul cu pasiuni dintre cele mai diferite, dar care au un numitor comun: îi oferă libertatea de a fi el însuși. Bicicleta este cea care îl poartă pe drumuri și trasee neumblate, iar muzica îi eliberează creativitatea pe care n-o lasă deloc să se plafoneze. Pedalează, compune muzică și se bucură de prietenia oamenilor care au aceleași pasiuni. Adalbert, cum îi este numele de scenă, este artistul pe care îl găsești în studio, cu portativul în față, dar și ciclistul iubitor de natură și de hoinărit pe care îl poți întâlni pedalând cu chitara în spate pe drumurile patriei și nu numai. Despre stilul său de viață și despre pasiuni l-am provocat să ne vorbească pentru presscafe.ro
Presscafe: Când toată lumea se plânge că Bucureştiul este un loc nepregătit să ofere condiţii celor care merg pe bicicletă, tu faci parte dintre cei care au făcut din pedalat o pasiune. Când te-a cuprins febra asta? Când te-ai urcat prima dată pe o bicicletă?
Alexandru Butnariu: M-am urcat prima oară pe biclă în copilărie, ca tot românul, pe un Pegas arhaic, cumpărat din târg. Iar acum câţiva ani, devenit adult, m-am întrebat dacă ar fi bine să copilăresc din nou, ca un om mare. Răspunsul a fost unul neaşteptat de frumos.
Bucureştiul este, într-adevăr, un oraş destul de neprietenos cu bicicliştii şi cu transportul alternativ în general. Oarecare îmbunătăţiri în sensul ăsta au existat de-a lungul timpului, dar extrem de puţine… un exemplu fericit dar aproape singular este pista de biciclete, SINGURA care respectă cât-decât standardele internaţionale în domeniu, de pe Calea Victoriei… pe care tot noi ne-am deszăpezit-o iarna asta, noi – grupurile de biciclişti din Bucureşti reunite mai exact, deoarece firmele de deszăpezire (şi autorităţile) au ignorat-o total de-a lungul timpului.
Presscafe: Mai ţii minte prima căzătură serioasă?
Alexandru Butnariu: Ohoo, cum să nu! Culmea, nu s-a întâmplat în copilărie, ci acum vreo 4 ani, pe lângă Parcul Naţional Comana… furat de peisaj fluieram o linie melodica oarecare, “compuneam”, şi fără să-mi dau seama cred că am lovit o piatră cu roata din faţă a bicicletei. Am zburat peste ghidon vreo doi metri. Am ştiut cum să cad, m-am făcut “ghem” încât să nu mă lovesc la cap, dar restul corpului a avut o soartă mai tristă. În fine. Am mai reuşit să pedalez încă 40 de kilometri până acasă, ar fi fost păcat să chemăm salvarea pentru atât, dar încă mai am cicatrici.
Presscafe: Ce te atrage în primul rând la mersul pe bicicletă? Care sunt senzaţiile pe care le încerci?
Alexandru Butnariu: Mersul pe bicicletă îţi oferă o libertate maximă, dar asumată, raţională. Îţi echipezi bicicleta cum consideri, în funcţie de conformaţia corpului tău, îţi dozezi alimentaţia şi efortul tot cum consideri, în funcţie de ce traseu ai de parcurs şi câţi kilometri au mai rămas până în gară, unde îţi sui bicla în tren. Dar şi dacă greşeşti, dacă nu estimezi corect…
Libertatea de care zic, însă, merită din plin trăită. Mersul pe bicicletă îţi oferă şansa să ajungi în locuri neaccesibile maşinilor sau (chiar) motocicletelor, cum ar fi parcurile sau rezervaţiile naturale. Bicicleta îţi oferă libertatea de a căra un cort (şi “ceva bun”) în coburi, o chitară în spate, şi de a campa pe primul deal frumos întâlnit în drum, pe malul unui rău sau al mării, împreună cu prietenii…
Şi, evident, mersul pe bicicletă te fereşte de “pana prostului”. Sau de colesterol.
Presscafe: De când ai început să iei în serios această pasiune?
Alexandru Butnariu: De când mi-am dat seama că pentru gusturile mele, şi ale multor oameni, cicloturismul este echilibrul perfect între sport, adrenalină, poate hippioțeala zilelor noastre şi plăcerea de a descoperi locuri noi.
Presscafe: Care a fost prima bicicletă pe care ţi-ai cumpărat-o, adult fiind?
Alexandru Butnariu: A fost o bicicletă marca “Skarpea”, acum mulţi ani. Aproape 8, parcă. Dar mi s-a furat după ceva timp. Apoi, mi-am mai cumpărat şi alte biciclete, fiecare dintre ele diferită.
Presscafe: Şi voi aveţi o relaţie strânsă cu bicicleta voastră aşa cum au automobiliştii cu maşina lor pe care o îngrijesc, o spală, o parfumează?
Alexandru Butnariu: Normal! Îngrijirea bicicletei este esenţială, poate chiar mai importantă decât a unei maşini, deoarece toate componentele bicicletei sunt expuse direct la praf, noroi, apă, etc. Durata de viaţă a unei biciclete depinde enorm de modul în care este îngrijită şi de modul mai mult sau mai puţin “economic” de a o folosi (de exemplu cum frânezi, brusc sau lent, sau cu câtă forţă demarezi…)
Presscafe: Cât costă o bicicletă bună pentru mers prin oraş? Dar una off-road?
Alexandru Butnariu: Este o discuţie complicată şi inexactă… Există biciclete scumpe pentru care plăteşti foarte mult pentru numele firmei sau există biciclete second-hand, care pot fi cumpărate de la ateliere specializate (deci au şi revizia făcută cap-coadă), pe care le poţi cumpăra la preţuri de 3-4 ori mai mici decât cele din magazin.
O bicicletă de oraş este mai ieftină decât una de off-road, e proiectată să reziste la şocuri mai mici.
Cu 1.000-2.000 de lei, în general, se poate cumpăra o bicicletă SH care poate fi folosită ani de zile fără probleme.
Presscafe: Tu ce bicicletă ai? Costurile de întreţinere sunt mari?
Alexandru Butnariu: Ohoooo! Momentan am … 5 biciclete! Fiecare dintre ele este diferită, are ceva special. Ţin mult la ele. Nu sunt foarte scumpe şi nici reviziile lor nu mă costă foarte mult deoarece am grijă de ele şi merg foarte economic, cât să nu uzez componentele. Cea mai veche dintre ele, pe care am botezat-o “NENA” (după numele cântăreţei germane), este din 1984. Şi este albastră.
Presscafe: Cum ţi-a venit ideea să porneşti pe drumuri neumblate cu bicicleta? Povesteşte-mi despre traseele pe care le faci? Care a fost cel mai lung? Dar cel mai periculos?
Alexandru Butnariu: Mi-a plăcut dintotdeauna să preiau iniţiative, să fiu un fel de ghid pentru mici grupuri de oameni, să caut trasee şi locuri noi sau să fug de cotidian, de lumea modernă… De la pasiunea mea, până la turele de cicloturism pe care le organizez, nu a mai fost nevoie decât de o mică scânteie, undeva, cândva.
Cel mai lung drum pe care l-am făcut pe bicicletă a fost acum câţiva ani, de-a lungul Dunării, din Zurich până în Viena. Vreo 10 prieteni, câteva mii de kilometri, în aproximativ două săptămâni. Cu corturile în coburi, cu haine la noi, trusa de prim ajutor şi tot tacâmul. A fost minunat. Iar în rest, mai organizăm, frecvent, plimbări de două-trei zile. Toate aceste ieșiri se regăsesc pe pagina de Facebook pe care o administrez, dedicată cicloturismului, intitulată Drum peste Dealuri.
Presscafe: Sunteţi o comunitate mare de pasionaţi?
Alexandru Butnariu: Există în România mai multe comunităţi de biciclişti, fiecare cu specificul ei. Eu fac parte mai mult din cele de cicloturism. Mai există grupuri ale cursieriștilor, ale celor care fac off-road (pe munţi, de exemplu), sau ale celor care au biciclete cu care fac sărituri, trick-uri etc.
Există şi grupuri de biciclişti cu caracter general, cum ar fi cei din “Adevăraţii Veloprieteni”, “Viaţa mea, bicla”, “Pushbike – Bucureşti” şi multe altele. Unele grupuri ajung până aproape de 10.000 de membri.
Mai este un aspect IMPORTANT de apreciat la comunităţile de biciclişti: pasionaţii de ciclism provin din toate domeniile de activitate şi, deci, au tot felul de meserii: artişti, ingineri, IT-ști, sportivi amatori sau de performanţă, militari etc. De aceea, o discuţie într-un astfel de grup, de multe ori, devine un veritabil brain-storming. Iar la o tură de câteva zile, când este timp (printre altele) şi de povestit unii altora experienţe personale, de cele mai multe ori afli poveşti de viaţă minunate, fascinante.
Presscafe: Cum decurge o deplasare în grup, afară din oraş? Există reguli pe care le respectaţi (în afară de cele de circulaţie care se respectă obligatoriu)?
Alexandru Butnariu: Regulile de circulaţie trebuie respectate, din start, în mod obligatoriu. Pe drumurile circulate, cu o singură bandă pe sens, mergem în “şir indian”. Dacă ne deplasăm şi pe timpul nopţii purtăm veste reflectorizante şi, obligatoriu, aprindem luminile de pe biciclete. În rest, mai facem regrupări la intersecţii sau când urmează să vizităm ceva de pe traseu. De obicei cel care stă primul, şi care nu trebuie depăşit, are traseul turei încărcat într-un GPS.
Presscafe: Cum petreceţi timpul când ajungeţi la destinaţie, după ore întregi de pedalat?
Alexandru Butnariu: Frumoasă întrebare! La turele de o zi, în care ne suim dimineaţa cu biclele în tren şi ne întoarcem tot cu trenul, ne strângem undeva în vagon şi “punem ţara la cale” pentru viitoarele plimbări, facem “schimb” de trasee etc. Şi facem, evident, multe glume. Chiar multe.
Iar la turele de mai multe zile… sunt atâtea amintiri…
Cea mai frumoasă dintre ele este de acum doi ani, când am organizat un eveniment cicloturistic la care au participat peste 30 de biciclişti, şi am campat toţi pe plaja de la Vadu. Am avut chitări la noi şi caiete de cântece. A fost minunat… Poze din acea tură apar şi în clipul piesei “Cortul Meu”, pe care o găsiți pe pagina mea de artist, Adalbert.
Presscafe: Faptul că ai început să compui şi melodii a avut legătura cu prea plinul senzaţiilor oferite de traseele străbătute cu bicicleta?
Alexandru Butnariu: Faptul că, din când în când, compun muzică, are legătură cu creativitatea mea, pe care încerc să o exprim în cât mai multe moduri… Ba construind un traseu de ciclism care are urcările şi coborârile, sau pasajele tehnice, ordonate într-un mod anume, ba încercând să nu gătesc de două ori acelaşi lucru şi să improvizez… 🙂
Muzica pe care o scriu este doar o parte a unui întreg, format şi din mersul pe bicicletă, din drumeţii pe munte etc. Creativitatea trebuie întreţinută şi reinventată periodic.
Însă, da, modul în care îmi manifest cel mai bine creativitatea este prin muzică. Încă de când eram mic experimentam. Nu compun muzică foarte des, ci doar atunci când simt că am ceva de spus. Nu îmi place să mă repet, nu lucrez “la normă”.
Nu mi-ar plăcea să am un contract cu o casă de discuri care să-mi impună să compun în aşa fel, încât să strâng un număr cât mai mare de oameni plătitori de bilet (acesta fiind scopul declarat al muzicii pe care ar trebui să o creez). Încerc să mă promovez prin Facebook, este mult mai simplu acum decât era acum 10 ani, de exemplu. Şi am observat că o grămadă de artişti debutanţi îşi promovează munca în acelaşi mod, prin postări sponsorizate. Poate, în acest mod, peste alţi 10 ani, casele de discuri vor da faliment şi va dispărea monopolul, de o calitate îndoielnică, pe care îl impun în zilele noastre.
Prefer să mă adresez unei nișe avizate.
Muzicile pe care le compun le lucrez împreună cu un bun prieten şi muzician, Cătălin Gușă de la Gush Music.
Acum câţiva ani, am compus o lucrare muzicală programatică, pentru orchestra simfonică de suflători, intitulată “Prin Munţii Măcinului”. A fost distinsă cu marele premiu la un concurs de creaţie pentru astfel de muzici. Partea frumoasă este că aproape toate liniile melodice din piesă s-au născut, în mintea mea, chiar pedalând prin acele locuri. Prin Dobrogea de Nord, mai exact. A durat aproximativ o vară să structurez piesa, iar când am “pus-o pe hârtie” a fost mai mult o scriere după dictare.
Presscafe: Muzica este mai mult decât o pasiune pentru tine, eşti un profesionist în domeniu, dar în calitate de compozitor şi solist vocal eşti la început, nu? Unde îţi pot asculta oamenii cântecele? Ce planuri ai în acest sens?
Alexandru Butnariu: De-a lungul timpului, încă de pe la 16-17 ani, am avut tot felul de joburi în domeniul muzical. Din fericire diferite, ca să nu intervină monotonia. Când eram puștan dădeam meditaţii la chitară, ulterior am fost sunetist într-un studio, am compus muzică pentru teatru radiofonic şi chiar pentru un film la un moment dat („Vânătorul de Securişti„), am fost desenator de note muzicale, iar acum sunt orchestrator. Lucrez pentru tot felul de ansambluri muzicale, de la trupe de 4-5 oameni până la orchestre simfonice. Am orchestrat, de-a lungul timpului, tot felul de muzici, pentru artişti ca Gheorghe Zamfir, Richard Clayderman sau pentru artişti rock (trupele Phoenix, Jukebox, Bere Gratis, Proconsul etc.) sau pentru Marius Moga, Smiley şi show-ul “Vocea României”, acum ceva timp).
Chiar dacă am terminat Conservatorul la secţia “Muzica şi Cultură Pop”, în 2010, meseria de orchestrator m-a învăţat mult mai mult decât anii de şcoală. Mi-a dezvoltat şi mi-a ordonat creativitatea.
Ascultând ca orchestrator o piesă compusă bine, şi pe care trebuie să o scrii pe note şi să o adaptezi (pentru că ăsta e jobul), practic faci meditaţii la compoziţie cu cel care a scris piesa, dar nu plăteşti pentru acele meditaţii, ci EŞTI PLĂTIT!!! Pentru că îţi faci meseria.
Presscafe: Dintre toate activităţile pe care le desfăşori şi dintre pasiunile pe care le ai pe care o simţi cea mai apropiată de sufletul tău? De ce?
Alexandru Butnariu: Cea mai apropiată pasiune de sufletul meu rămâne muzica. Este şi prima, este şi cea pentru care am talent, cea care mă defineşte, este şi modul în care îmi câştig existenţa. Dar, cum am spus, îmi place să consider muzica un fel de iederă care creşte şi se hrăneşte atât din pământ, cât şi din trunchiul unui copac sau al mai multora. Iar aceşti copaci sunt… ciclismul, drumeţiile, micile hippioțeli şi multe altele.
Presscafe: La final, aș vrea să știu de ce îți spui Adalbert? De unde vine acest nume de scenă?
Alexandru Butnariu: Iubesc filmul european, în general, şi pe cel românesc, în special. Multe dintre filmele româneşti încearcă, unele chiar reuşesc, să exprime sentimente complexe, mai intime, decât producţiile comerciale făcute pe bandă rulantă în zilele noastre. Trăiri născute şi din personalităţile noastre foarte puternice şi, cel puţin, nonconformiste.
Un astfel de film este şi “Visul lui Adalbert”. În afară de umorul negru de foarte bună calitate, filmul descrie şi parcursul pe care îl are creativitatea în spaţiul nostru mioritic.
Am ales numele acesta, iniţial, mai mult dintr-o glumă. Dar după un google search din care am aflat ce personalităţi au mai purtat acelaşi nume, şi după reacţiile prietenilor, am hotărât să-l păstrez. Ce-i drept, are şi o sonoritate plăcută.